Există o vorbă veche: hotărârile judecătorești se execută. La Primăria Timișoara pare că mai există o etapă: să treacă și de pază.
Scena de joi dimineață pare desprinsă dintr-o comedie administrativă. Zeci de angajați concediați s-au prezentat la serviciu cu hotărâri executorii ale instanței, convinși că își vor relua activitatea. La intrare însă, surpriză: ușa a rămas închisă, iar accesul le-a fost refuzat, deși Primăria fusese notificată oficial cu privire la decizia Tribunalului Timiș.
Cu alte cuvinte, în Timișoara pare că există două realități paralele: una în care instanțele pronunță hotărâri executorii și alta în care acestea nu trec de recepția Primăriei.
Situația a fost atât de tensionată încât oamenii au chemat Poliția. Nu pentru că ar fi ocupat instituția, ci pentru că încercau să intre la locul de muncă pe care tocmai îl recâștigaseră în instanță.
Desigur, administrația condusă de Dominic Fritz susține că hotărârea nu este definitivă și va fi atacată cu recurs. Este un drept legal. Dar există un mic detaliu pe care juriștii îl numesc… lege: hotărârea este executorie, ceea ce înseamnă că produce efecte până când o instanță decide altceva.
De aici apare și întrebarea pe care și-o pun tot mai mulți timișoreni: cine conduce, de fapt, Primăria? Legea sau bunul plac?
În ultimii ani, Dominic Fritz și-a construit imaginea unui primar care vorbește despre transparență, stat de drept și administrație modernă. Numai că imaginea unor angajați rămași în fața ușii instituției, cu hotărârile judecătorești în mână și polițiștii alături, nu prea seamănă cu broșurile despre buna guvernare.
Ironia este că reorganizarea administrației era prezentată drept o măsură de eficientizare. Acum, eficiența pare să fi ajuns la un nou nivel: nici instanța nu mai poate intra în Primărie fără aprobare.
Criticii edilului spun deja că Dominic Fritz a ajuns să conducă instituția ca și cum ar fi o proprietate personală. Formula „a luat Primăria pe persoană fizică” circulă intens în spațiul public, iar imaginile de la intrare nu fac decât să alimenteze această percepție. Desigur, aceasta este o acuzație politică și publică, nu un fapt dovedit. Faptele confirmate sunt însă suficient de neobișnuite: o hotărâre executorie, o notificare oficială și angajați ținuți la poartă.
Dacă administrația locală consideră că instanța greșește, are la dispoziție căile de atac prevăzute de lege. Însă până la o decizie definitivă, respectarea hotărârilor judecătorești nu este opțională într-un stat de drept.
Poate că adevărata reorganizare de care are nevoie Primăria Timișoara nu este cea a organigramei, ci una de mentalitate. Pentru că într-o administrație publică, cheia de la intrare nu ar trebui să fie mai puternică decât ștampila instanței.
