La Timișoara, unde de obicei se inventează lucruri serioase, Dominic Fritz pare să fi pus bazele unei noi școli politice: Academia de Morală Selectivă și Memorie Scurtă.
Zilele acestea, liderul USR este profund indignat. Îl acuză pe Adrian Veștea că și-a „trădat propriul partid”. Cuvinte grele, rostite apăsat, cu privirea aceea de profesor dezamăgit care și-a prins elevul copiind la teză.
Doar că există o mică problemă. Una cât o campanie prezidențială.
Nu cu mult timp în urmă, în propriul partid al lui Dominic Fritz se desfășura un spectacol care ar putea intra în manualele de politologie la capitolul „Cum să-ți scoți candidatul din joc fără să schimbi sigla de pe sediu”. Elena Lasconi, președintele USR și candidatul partidului la alegerile prezidențiale, s-a trezit abandonată chiar de o parte dintre colegii care îi aplaudau discursurile cu câteva luni înainte.
Atunci nu se mai vorbea despre „trădare”. Nu. Era „strategie”. Era „maturitate politică”. Era „interesul României”. În politică, dicționarul este elastic: când pleacă altul, e trădare; când îl împingi tu pe al tău spre ieșire, e reformă.
Iar Dominic Fritz, astăzi marele gardian al fidelității de partid, pare să fi uitat complet acea perioadă. Sau poate memoria politică funcționează precum internetul: ștergi istoricul și speri că nimeni nu mai caută.
În rezoluția adoptată de USR, Fritz spune solemn că „un guvern care livrează rezultate nu se poate naște din trădarea propriului partid”. O propoziție frumoasă. Atât de frumoasă încât probabil Elena Lasconi ar putea să și-o înrămeze.
Pentru că, dacă există un partid care a experimentat pe propria piele cum e să fii abandonat de propriii lideri în plină bătălie electorală, acela este chiar USR.
Dar asta a fost ieri.
Astăzi, Dominic Fritz vorbește despre morală, principii și speranțele alegătorilor. Și o face cu seriozitatea unui om care speră că publicul are memoria unui peștișor auriu.
În fond, politica este și despre reinventare. Iar Dominic Fritz încearcă poate cea mai dificilă transformare: din participant la războiul intern al USR în judecător suprem al trădărilor altora.
Numai că, uneori, când ridici prea sus degetul moralizator, riști să vezi că celelalte degete arată chiar spre tine.
Iar la Timișoara, oraș cu memorie lungă și umor sănătos, asemenea ironii nu trec niciodată neobservate.
