România are un nou cetățean. Uraaa! Emoționat, recunoscător, european. Se numește Dominic Fritz și conduce Timișoara de câțiva ani. Cum o conduce? Ca un șofer nepriceput, din parapet în parapet! Adică, suficient ca timișorenii să înțeleagă că administrația „altfel” poate fi și altfel… de proastă.
Am răsuflat ușurați zilele acestea când primarul a depus jurământul de credință față de România. Un gest solemn, cuvinte mari, postări inspirate. Totul impecabil, ca într-o broșură lucioasă despre integrare. Numai că realitatea, încăpățânată, are prostul obicei să strice decorul.
Acum două seri, într-o emisiune televizată, edilul a fost rugat să spună imnul național. Nu vreo analiză geopolitică, nu vreo dezbatere filozofică. Măcar prima strofă. „Deșteaptă-te, române!”. Atât.
Rezultatul? O pauză. O ezitare. Un moment de adevăr. Blank!
În fine, prea puțin contează imnul, dă-l Doamne iartă-mă, oricum România doar poartă titulatura de țară. Sugestiv, să pună mâna să învețe ceva de Nicolae Guță, Florin Salam… și își asigură electoratul lui Cărpaci!
Lăsând răutățile la o parte, Fritz a trecut „cu brio” prin interviu, cu probe de limbă, istorie, cultură, etc. Faptul că nu știe imnul, așa cum spuneam mai sus, prea puțin contează. Îl salvează sloganul de pe rețelele de socializare: „România, gata, sunt unul de-ai tăi..”
Domnul primar ne-a convins că iubește România declarativ. O iubește poetic. O iubește pe Facebook.
La fel ca pe Timișoara: administrată pe bucăți, cu proiecte desenate, cu promisiuni multe și rezultate puține, cu explicații savante pentru eșecuri banale. Orașul în regres, cu gropi, mizerie și nervi, nu încape în discursurile europene și nici în sloganuri bilingve.
Ni s-a spus că „ne-am pricopsit”. Că vine rigoarea germană. Că vine performanța. Ce a venit, de fapt, e un primar care vorbește mult despre valori și prea puțin cu orașul. Care știe zeități dacice, dar pare să nu fi reținut că imnul României nu e opțional. Nici pentru cetățeni, nici pentru primari.
Una peste alta, jurământul a fost rostit. Imnul… mai vedem.
Iar Timișoara continuă să fie condusă ca un experiment cultural, nu ca un oraș care are nevoie de administrație, nu de simbolistică.
Așa că întrebarea nu e răutăcioasă, ci firească:
Ne-am pricopsit cu Fritz sau neam pricopsit cu Fritz?!
Răspunsul nu se cântă. Se trăiește. Zi de zi. Într-un oraș care merita mai mult decât un primar cu cetățenie 9ouă și rezultate 0!
