Noua Strategie Națională privind Biodiversitatea, promovată de Guvernul interimar și proiectată ca reper legislativ până în anul 2030, riscă să readucă în impas unele dintre cele mai importante investiții hidroenergetice ale României. În loc să ofere soluții pentru finalizarea obiectivelor deja începute, documentul trasează o serie de restricții și interdicții care pot transforma șantiere aflate în stadii avansate de execuție în investiții abandonate.
Paradoxul este cu atât mai mare cu cât multe dintre aceste hidrocentrale sunt realizate în proporție de peste 90%, statul român investind deja sute de milioane de euro din bani publici. În loc ca acestea să fie puse în funcțiune și să contribuie la independența energetică a țării, există riscul ca ele să rămână monumente ale birocrației și ale blocajelor administrative.
Printre cele mai cunoscute exemple se numără Amenajarea Hidroenergetică Livezeni–Bumbești, de pe râul Jiu, unul dintre cele mai controversate proiecte hidroenergetice din România. Deși lucrările sunt aproape finalizate, investiția este blocată de ani de zile din cauza litigiilor privind regimul ariilor protejate.
În aceeași situație se află și Amenajarea Hidroenergetică Surduc–Siriu, proiect cu un grad foarte ridicat de execuție, dar care riscă să intre din nou într-un cerc vicios al avizelor și restricțiilor impuse prin noua strategie.
Pe lista investițiilor vulnerabile se regăsesc și Răstolița, unul dintre cele mai vechi proiecte hidroenergetice ale României, aflat la peste 90% execuție și blocat ani la rând din motive de mediu, precum și alte amenajări începute înainte de declararea unor arii protejate, dar care astăzi sunt tratate ca și cum nu ar exista interes public major pentru finalizarea lor.
În loc să stabilească un regim juridic clar pentru investițiile strategice deja începute, documentul propus de Guvernul interimar riscă să extindă incertitudinea legislativă până în anul 2030. În aceste condiții, orice strategie națională privind securitatea energetică devine aproape imposibil de aplicat, dacă infrastructura deja construită nu poate fi pusă în funcțiune.
România se află într-un moment în care consumul de energie este în creștere, iar presiunea de a renunța la producția pe bază de cărbune este tot mai mare. În acest context, blocarea hidrocentralelor aproape finalizate înseamnă pierderea unor capacități de producție curate, stabile și controlabile, exact în perioada în care sistemul energetic are nevoie de ele.
Criticii strategiei avertizează că România riscă să fie împinsă pe marginea unei crize de securitate energetică, devenind tot mai dependentă de importuri, în timp ce investiții aproape terminate sunt ținute în conservare din cauza unei abordări legislative excesiv de rigide.
În loc ca statul să găsească echilibrul dintre protecția biodiversității și interesul public privind securitatea energetică, noua strategie riscă să transforme hidrocentralele aproape finalizate în simboluri ale incapacității administrative. Iar dacă această direcție va fi menținută până în 2030, România poate pierde definitiv șansa de a valorifica investiții strategice realizate în ultimele decenii și de a-și consolida independența energetică.
