O recunoaștere care spune multe despre felul în care au fost cheltuiți banii publici în România vine chiar de la Ilie Bolojan. Premierul interimar admite că statul a pompat sume importante în proiecte ale autorităților locale fără să analizeze suficient dacă investițiile erau importante, viabile sau dacă vor putea fi întreținute după inaugurare.
Declarația a fost făcută luni, la Oradea, în contextul discuțiilor despre finanțarea stadioanelor și a sălilor de sport.
„O altă eroare pe care am făcut-o a fost să alocăm pentru autorităţile locale bani în sume mari, fără să ţină cont de importanţa proiectelor, de viabilitatea lor şi de cofinanţarea pe care aceştia trebuie să o pună”, a declarat Ilie Bolojan.
Cu alte cuvinte, după ani în care miliarde din bugetul public au fost împărțite pentru investiții locale, șeful Guvernului recunoaște acum o problemă elementară: în unele cazuri, banii au venit înaintea întrebării dacă proiectul chiar este necesar.
Bolojan dă chiar exemple greu de justificat: stadioane construite în localități care nu mai au echipe de fotbal sau două stadioane în orașe în care nivelul echipei și numărul spectatorilor nu justifică asemenea capacități.
Și mai grăitor este exemplul sălilor de sport ridicate în comune mici.
„Avem săli de sport în nişte comune mici (…) în care dacă mobilizăm toţi cetăţenii comunei s-ar putea să nu umple tribuna”, a spus Bolojan. Premierul arată că asemenea construcții generează apoi costuri de întreținere pe care unele primării pur și simplu nu și le permit.
Problema nu este doar că au fost construite obiective supradimensionate. Nota de plată continuă și după tăierea panglicii: încălzire, electricitate, reparații, personal și întreținere, toate suportate din bugete publice.
Bolojan susține că tocmai obligarea administrațiilor locale să participe cu bani proprii le-ar determina să fie mai atente atunci când cer investiții. El amintește că anul trecut a fost introdusă o cofinanțare de 25% pentru asemenea proiecte.
Explicația premierului este tranșantă: atunci când întreaga factură vine de la bugetul de stat, tentația edililor este să ceară proiectul cel mai mare, nu neapărat pe cel de care comunitatea are cu adevărat nevoie.
Recunoașterea vine însă după ce banii au fost deja cheltuiți. Iar întrebarea incomodă rămâne: cine răspunde pentru investițiile inutile sau supradimensionate finanțate din taxele românilor, dacă statul însuși admite că nu s-a uitat suficient la utilitatea și viabilitatea lor?
