Timișoara are în față o investiție de 240 de milioane de euro pentru un Institut Regional Oncologic. O sumă care, în mod normal, ar declanșa conferințe festive, comunicate triumfale și declarații despre viitorul medical al regiunii.
În schimb, noi am reușit performanța administrativă de a transforma totul într-o dezbatere tehnică despre o bandă de decelerare.
Președintele Consiliul Județean Timiș, Alfred Simonis, a pus problema fără menajamente:
„Ministerul Sănătății vine cu o investiție de 240 de milioane de euro în Timișoara (…) Oare Ministerul Sănătății trebuie să asfalteze prin Timișoara? Sau rolul lui este să ridice și să doteze spitale,?”
E o întrebare care, teoretic, nu ar trebui să necesite dezbatere publică. Ministerul construiește spitale. Primăria administrează orașul. Consiliul Județean intermediază și susține proiectul. Fiecare cu atribuțiile lui.
Dar la noi, când vine vorba de o investiție majoră, pare că se activează reflexul birocratic suprem: „Stați puțin, să mai analizăm, uite strada…nu e strada, uite giratoriul….nu e giratoriul…”
Și un deținător de 2oi neuroni prăfuiți ar înțelege importanța obiectivului și, mai mult decât atât, diferența sumelor, fie ele și comparate în limba germană.
240 de milioane de euro, spital regional, finanțare europeană prin Programul Operațional Sănătate vs aproximativ 500.000 de euro, lucrări rutiere conexe!
Și totuși, în dezbaterea publică, diferența pare să se estompeze. Spitalul ajunge să fie judecat prin prisma…a două roabe de asfalt și un giratoriu.
„A pune sub semnul întrebării o investiție de 240 de milioane de euro (…) din cauza unor lucrări conexe care nu costă mai mult de 500.000 de euro înseamnă să pierzi din vedere proporțiile reale ale proiectului,” susține Simonis.
Vrem nu vrem, e greu de contrazis logica proporțiilor.
Administrația condusă de primarul Dominic Fritz are, fără îndoială, responsabilitatea siguranței rutiere. Nimeni nu contestă asta.
Întrebarea este alta: când orașul primește o investiție istorică în sănătate, reacția reflexă este să căutăm soluții sau să subliniem obstacole?
Dacă CJ-ul aduce finanțarea, dacă ministerul ridică spitalul, poate că administrația locală ar putea considera infrastructura aferentă nu un favor, ci o datorie firească față de cetățeni.
Pentru că aici este miza reală: cetățeanul. Pacientul. Familia care așteaptă un diagnostic, un tratament, o șansă la viață!
Ca atare, rămâne doar întrebarea dacă vrem să fim orașul care a construit un institut oncologic regional sau orașul care a demonstrat că nimic nu e mai complicat decât o bandă de decelerare.
Mr Fritz, leadershipul nu înseamnă să explici de ce nu se poate. Înseamnă să arăți că se poate!! „Iu ai dă stend”?
